ALE CUVIOSULUI PARINTELUI NOSTRU DOROTEI

Multe feluri de învataturi catre ucenicii sai, când s-a osebit de mânastirea sa, dupa savârsirea avvei Varsanufie

CUVÂNTUL 2

PENTRU SMERENIE

Un batrân  a zis ca mai mult decât orice avem trebuinta de smerenie. La tot cuvântul ce auzim sa zicem: Iarta! Caci smerenia strica toate mestesugurile vrajmasului. Sa cercam si noi si sa vedem ce putere are cuvântul batrânului. Pentru ce mai întâi de toate trebuie sa avem smerenie si nu înfrânare, mai ales ca si apostolul zice: cel ce se sârguieste spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce sa nu avem frica de Dumnezeu, caci zice Scriptura: Începutul întelepciunii este frica Domnului; si în alta parte: Cu frica de Dumnezeu ne îndepartam de la rautate. Pentru ce n-a zis, sa avem în primul rând milostenia, sau credinta, caci zice: cu milostenia si cu credinta se curatesc toate pacatele. Iar apostolul zice: fara credinta nu poate cineva sa placa lui Dumnezeu. Daca pentru milostenie, credinta, frica lui Dumnezeu si înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lasându-le pe acelea a zis sa avem smerenie înainte de orice? Batrânul vrea sa ne arate ca nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinta, nici postul, nici alta fapta buna nu se pot savârsi fara smerenie. De aceea zice sa avem înainte de orice smerenie, adica gând si cuget smerit, sa fim gata la tot cuvântul ce auzim sa zicem: Iarta! Fiindca prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrajmasului.

Vedeti, fratilor, câta putere are smerenia? Diavolul însa este si se numeste împotrivitor. Este vrajmas pentru ca nu iubeste pe om si binele; este împotrivnic pentru ca se împotriveste la toata fapta buna. Vrea cineva sa se roage? El mestesugeste în tot chipul sa-l opreasca cu poftele cele rele, cu robirea mintii si cu trândavia. Vrea sa faca milostenie cineva? El îl opreste prin îndaratnicire si scumpete. Asa se împotriveste la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeste nu numai vrajmas ci si împotrivitor. Prin smerenie insa, se strica toate împotrivirile lui, ca mare lucru este smerenia! Toti sfintii parinti prin smerenie s-au îndreptat si cu osteneala ei au savârsit calea mântuirii. Precum zice: “Vezi smerenia si osteneala mea si lasa toate pacatele mele”. Numai smerenia poate singura sa povatuiasca spre împaratia cerurilor; precum zicea avva Ioan: “numai smerenia nu are zaticnire si poticnire”.

Sa ne smerim dar, si noi putin, si ne vom mântui. De nu putem sa ne ostenim ca niste neputinciosi ce suntem, macar sa ne sârguim a ne smeri. si cred la mila lui Dumnezeu ca pentru oricât de mica fapta ce o vom savârsi cu smerenie, ne vom folosi si ne vom împartasi de salasuirea sfintilor celor ce s-au ostenit, desavârsit si mult s-au ostenit pentru Dumnezeu. Daca gasim pricina ca din slabiciune nu ne putem osteni pentru a ne smeri, ce pricina avem, fratilor! Fericit este cel ce are smerenie. De aceea, un sfânt batrân a laudat mai mult pe un frate smerit decât pe altii, zicând ca smerenia nu se manie, nici face pe cineva sa se manie. Smerenia este mare, ca singura se împotriveste trufiei si pazeste pe om de dansa. Nimeni nu se mânie fara numai pentru avere, pentru bucate si pentru altele, pe când smerenia nu se mânie nici face pe cineva sa se manie. De aceea, precum am zis, mare este smerenia si puternica a trage darurile lui Dumnezeu asupra omului. Iar daca vine acest dar, acopera pe om si de celelalte doua patimi care sunt foarte grozave: ca ce este mai rau decât a te mania si a face pe altul sa se manie, precum a zis sfântul acela. Caci nicidecum nu se cuvine calugarului a se mania, nici a face pe altul sa se manie. Adevarul va spun ca cel ce este cârtitor, de nu se va acoperi mai curând de darul lui Dumnezeu, putin cate putin îsi iese din minte si se îndraceste, tulburându-se si pre sine si pe altii. De aceea zice ca smerenia nu se manie, nici face pe cineva sa se manie, ci mai vârtos pazeste pe suflet de toata patima si ispita.

Sfântul Antonie când a vazut cursele diavolului întinse pe fata pamântului si oftând a întrebat pe Dumnezeu: “Doamne, oare cine va putea scapa de acestea”, a primit raspuns ca numai smerenia; ba mai mult, nu numai ca scapa, ci nici nu este prinsa de ele. Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevarat nu este alt lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruieste. Orice întristare I s-ar întâmpla smeritului, îndata se defaima si se osândeste ca este vrednic de aceasta întristare: nu-i place niciodata sa defaime pe altul; nu arunca niciodata vina asupra altuia. Astfel petrecând fara tulburare si fara întristare cu toata odihna, niciodata nu se mânie nici face pe altul sa se manie. Drept aceea, bine a zis sfântul ca mai înainte de toate se cade a avea smerenie.

Înca sunt doua feluri de smerenie, precum sunt si doua trufii. Prima mândrie este aceea când cineva necinsteste pe fratele sau si-i zice cuvinte urate, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndata si de nu se va nevoi sa se îndrepte, putin cate putin cade în cea de a doua mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind ca tot lucrul bun ce a savârsit singur el l-a lucrat, cu mintea si cu întelepciunea lui si nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Am vazut, fratilor, pe cineva odata intru aceasta ticaloasa stare, caruia de-i zicea cineva din frati vreun cuvânt, îl scuipa si-i zicea: “Cine esti tu? Nu cunosc decât pe Zosima si pe Macarie”. Apoi a început sa-i defaime si pe acestia si sa zica: “nu stiu decât pe Vasile si Grigorie”; iar peste putina vreme si pe acestia a început a-i defaima zicând: “nu stiu decât numai pe Petru si pe Pavel”. Acestuia I-am zis: “Frate, curând o sa te vad ca-i defaimi si pe acestia”. si credeti-ma, peste putina vreme a început sa zica: “si cine este Petru si Pavel? Nu sunt nici acestia nimic, afara de Sfânta Treime”, iar ,mai pe urma s-a mândrit si asupra lui Dumnezeu si asa s-a îndracit. De aceea, suntem datori fratilor sa ne nevoim din toata puterea noastra, sa nu primim mândria cea dintâi. Sa stiti si aceasta ca este o mândrie mireneasca si este o mândrie calugareasca. Mândria mireneasca înseamna a te mândri asupra fratelui tau ca esti mai bogat decât el, mai frumos, mai puternic, ca porti haine mai bune si altele asemenea. Când vezi pe cineva falindu-se cu acestea, sau ca mânastirea lor este mai mare si mai bogata, ca are frati multi, sa stii ca toti acestia se afla în mândria cea lumeasca. Tot asa si cei ce se trufesc cu cele firesti, ca are glas frumos si cânta bine, ca este blând si slujeste cu credinta si fara viclesug, cu toate ca acestea par mai vrednice de lauda decât cele dintâi, tot ale mândriei lumesti sunt. Are mândrie calugareasca cel ce se trufeste ca privegheaza, ca posteste, însirând si alte fapte bune ce face. si de nu putem nicidecum sa nu ne mândrim sa ne mândrim cu cele calugaresti, iar nu cu cele lumesti. Iata, v-am spus ce este mândria cea dintâi si ce este cea de a doua, care este mândria lumeasca si care cea calugareasca. Deci sa venim acum si la cele doua smerenii.

Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele tau mai cu minte si la toate mai bun decât tine, si fara a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toti. Aceasta este cea dintâi smerenie, adica începatoare, caci te smeresti, socotindu-te mai mic decât altul, fara ca totusi sa te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva. Cea de-a doua si desavârsita smerenie este când nu numai pe tine te socotesti de nimic, ci si toate faptele tale le crezi ca sunt din mila lui Dumnezeu iar nu din harnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevarata a sfintilor, care se naste în suflet din lucrarea poruncilor. Precum pomii încarcati de multe roade au ramurile plecate în jos, iar pomii cei fara roada stau drept în sus si nu fac rod câta vreme ramurile lor merg în sus, din care pricina adesea înadins se atârna pietre de ramuri, ca sa se plece în jos si atunci rodesc; asa si sufletul, cat se smereste, atât rodeste si cu cat rodeste cu atât se smereste, caci cu cat se apropiau sfintii de Dumnezeu cu atât se socoteau mai pacatosi decât toti oamenii. Sa va povestesc ce îmi adusei aminte. Odata vorbeam de smerenie. Un oarecare din boierii gazieni, auzind caci, cu cât cineva se apropie de Dumnezeu se socoteste mai pacatos, se mira si zicea: “cum este cu putinta aceasta?”, si nestiind voia sa afle. Eu îi zisei: “boierule, cum esti socotit în orasul tau?”. si mi-a zis: “mare si întâi statator al orasului”. si întrebându-l dar, când mergi în Cezareea cum esti socotit, îmi raspunse: “mai jos mult, decât boierii acelui loc”. si iar am zis: “dar când mergi la Antiohia, cum ti se pare ca esti?”. El îmi zise: “ca un im de rând”. Dar când mergi la Tarigrad si te apropii de împaratul, cum te socoti? si îmi raspunse: “ca un sarac”. Atunci îi zisei eu: “asa este si la pacatosi”. Avraam când a vazut pe Domnul, s-a facut pamânt si cenusa; Isaiia zicea: “O, ticalosul de mine, cat sunt de necurat!”. La fel si Daniil, când era în groapa cu lei si a venit Avacum cu pâine, zicându-i: “Primeste bucata aceasta ce ti-a trimis-o Dumnezeu”, a raspuns cu mare smerenie: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu?”. Vedeti ce smerenie avea inima acestui barbat? Era în groapa cu lei, care nicidecum nu-l vatamau, si învrednicindu-se de cercetare dumnezeiasca, nu s-a socotit a fi ceva, ci cu înfricosare s-a mirat, zicând: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu”. De asemenea si cei trei tineri, fiind în vapaia cuptorului, care de sapte ori fusese ars de tiranul si nicidecum vatamându-se, fiind acoperiti si feriti de îngeri, nu s-au socotit a fi ceva, sau ca pentru bunatatea lor s-au învrednicit acelei cercetari, ci cu totul smerindu-se, ziceau ca nu sunt vrednici sa-si deschida gura macar, ci pentru Avraam cel iubit, Isaac sluga, si Israil sfântul se rugau sa nu fie parasiti pana la sfârsit. Vedeti smerenia sfintilor, cat de smerite sunt inimile lor în vreme de cercetare! Chiar si atunci când însusi Dumnezeu îi alegea sa-i trimita spre ajutorul oamenilor, ei se cucereau si se sfiiau. Asa se ruga Moise: “Trimite  Doamne pe altul, ca eu sunt gângav si peltic la limba”, iar Ieremia zicea: “mai tânar sunt eu”. în scurt, toti sfintii aveau aceasta smerenie în inima lor, din savârsirea poruncilor, cum am zis, si fugeau de proslavire. în ce chip cineva fiind îmbracat cu haine de aur, de vei arunca asupra-i vre-un petic de haina murdara, fuge ca sa nu-si mânjeasca haina lui cea cinstita, tot asa si sfintii fiind îmbracati cu faptele cele bune, fug de slava oamenilor ca sa nu se apuce de ea. Iar cei ce iubesc slava desarta se aseamana cu cei goi; ca precum aceia de gasesc vreun petic, se nevoiesc sa-si acopere rusinea cu el, asemenea si cei goi de faptele cele bune, cauta slava oamenilor cu care sa-si acopere goliciunea lor.

Cum este, sau cum se naste în suflet aceasta smerenie, nu poate cineva a o spune cu cuvântul. Numai sufletul ce se va învrednici de a o câstiga o cunoaste din fapte. Odata, graia avva Zosima pentru smerenie. Un filozof, gasindu-se acolo si vrând sa afle adevarul, îi zise: “Spune-mi parinte, cum te numesti pe tine pacatos? Nu stii ca ai fapte bune, nu vezi ca esti sfânt, nu vezi ca faci poruncile lui Dumnezeu? Iar daca le faci pe acestea cum te socoti pe tine pacatos?”. Batrânul, însa, nu-i raspunde alta, fara numai îi zicea: “Nu stiu cum sa-ti spun, decât numai ca sunt asa”. Dar filozoful necontenit iscodind, batrânul iar a început a-i zice cu prostimea sa cea sfanta: Nu ma supara mai mult, ca eu, în scurt, asa sunt!” Vazând eu ca batrânul se tulbura îi zisei: “Nu cumva este acest lucru ca si filozofia, si ca mestesugul doftoricesc, care daca le învata si le deprinde bine cineva, devine obicei, o a doua fire, atât la filozof, cât si la doftor?”. Aceasta însa, se face putin cate putin, din lucrare, dar cum se face aceasta si cum a ajuns el la aceasta deprindere a lucrului, nu se poate spune, nici arata. Pentru ca, precum am zis, pe îndelete s-a facut aceasta, fara a simti cum se alcatuieste aceasta deprindere a mestesugului. Asa este si smerenia: din lucrarea poruncilor se naste obiceiul smereniei sufletului, dar nu se poate povesti cu cuvântul cum s-a facut deprinderea si obiceiul acelei fapte bune. Auzind avva Zosima aceasta, s-a bucurat si îmbratisându-ma, mi-a zis: “Ai aflat lucrul, asa este precum ai zis”. si s-a linistit si filozoful primind cuvântul.

De asemenea si batrânii, ne-au spus unele lucruri ca sa ne faca sa pricepem aceasta smerenie, dar cum este obisnuinta ce se face dintr-însa n-au putut sa o spuna. De vreme ce însusi parintele Agaton, fiind pe moarte si întrebat de frati: “Si tie iti este frica parinte?”, a zis “Cât am putut, am silit firea mea la pazirea poruncilor, dar om sunt, stiu eu daca a placut lui Dumnezeu fapta mea? Ca alta e judecata lui Dumnezeu si alta a oamenilor!”. Iata, ne-a dat ochi sa o vedem si minte sa o pricepem, dar cum este si cum face în suflet, nu s-a aflat nimeni sa o spuna, nici nu a putut sa o priceapa, precum am spus de atâtea ori. Ceea ce pricinuieste smerenia, însa, ne-au spus-o parintii, caci zice la Pateric: un frate a întrebat pe un batrân zicând: “ce este smerenia?”. si a raspuns batrânul: “Smerenia este o mare si dumnezeiasca fapta, iar calea smereniei sunt ostenelile cele trupesti ce se fac cu mintea si cugetarea cea cu prostimea de a se socoti pe sine întru toate mai mic decât toti, precum si rugaciunea cea neîncetata”. Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este dumnezeiasca si nepriceputa. Dar oare de ce a zis ca ostenelile trupesti duc sufletul la smerenie? Caci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe sine, adica, mai nevrednic decât toti, am spus-o mai sus ca se împotriveste mândriei si este smerenia cea dintâi; caci, cum ar putea sa se socoteasca mai mare decât fratele sau, sa se semeteasca în ceva, sa defaime sau sa huleasca pe cineva cel ce se socoteste mai prejos decât toti? Am aratat de asemenea ca rugaciunea necontenita se împotriveste mândriei celei de-a doua. Pentru ca cel cucernic si smerit, cunoscând ca nu este cu putinta a face vre-o fapta buna fara ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roaga ca sa faca Domnul mila cu dânsul si sa-i ajute a face binele. si orice lucru savârseste, crede ca din darul lui Dumnezeu l-a facut si nu se mândreste ci întotdeauna se roaga sa nu se lipseasca de acest ajutor, ca sa nu se vadeasca neputinta lui. Astfel, necontenit cu cât de sileste spre fapte bune, cu atât se smereste si cu cât se smereste cu atât sporeste întru smerenia sa. În ce chip si ostenelile trupului pleaca sufletul spre smerenie si cum se face aceasta lucrare, sa va spun acum.

Dupa ce a cazut sufletul în calcarea poruncii, s-a robit ticalosul, precum zice Sfântul Grigorie, de pofta trupeasca si s-a supus patimilor si neînfrânarii. Oarecum s-a smintit si s-a facut sufletul ca un trup, pentru care zice si Scriptura: “Nu va ramânea Duhul meu întru acesti oameni, pentru ca sunt trupuri”. Împreuna cu trupul patimeste si sufletul si se pleaca cu vointa ticalosul, la savârsirea pacatelor ce se fac cu trupul, precum aceea a zis batrânul ca si ostenelile trupesti aduc pe om la smerenie. Ca intr-un fel se afla sufletul celui sanatos si în altul al celui bolnav; într-un fel al celui satul si în alt fel al celui flamând. Si iarasi, într-un fel este sufletul celui calare si în altul al celui ce umbla pe jos; altfel al celui ce sade în scaun, altfel al celui ce sade jos pe pamânt, altfel al celui dezbracat si altfel al celui împodobit cu haine luminoase. Din acestea , smerindu-si trupul, împreuna se smereste si sufletul. Pentru aceasta a petrecut batrânul afara patruzeci de nopti si n-a intrat sub acoperamânt pâna ce n-a facut trupul lui cosit ca fiarele cele salbatice. Însa osteneala, atunci foloseste, când nu se face prin cârtire, ci spre smerenie. Deci, bine a zis batrânul ca si ostenelile trupesti aduc smerenie. Sfântul Dumnezeu sa ne daruiasca si noua smerenie, ca din mari rautati izbaveste pe om si-l acopera de multe ispite. Caruia se cuvine slava si puterea în veci,

Amin!