|
|
Multe feluri de învataturi catre ucenicii sai, când s-a osebit de mânastirea sa, dupa savârsirea avvei Varsanufie.
CUVÂNTUL 4
PENTRU FRICA DE DUMNEZEU
Sfântul Ioan, în epistolele sale sobornicesti zice ca desavârsita dragoste leapada afara frica. sa vedem ce vrea sa arate sfântul cu aceasta, despre ce dragoste e vorba si despre care frica. Proorocul David zice: Temeti-va de Domnul toti sfintii Lui, si multe alte asemenea aflam în Scriptura. Deci, daca se tem de Domnul si sfintii Lui, care îl iubesc, cum zice ca dragostea cea deplina leapada frica? Din acestea întelegem ca sunt doua frici: una a acelora ce de curând au început a face voia lui Dumnezeu, pentru frica muncilor viitoare; iar cealalta a sfintilor, care dupa ce savârsesc toate poruncile si ajung la masura dragostei celei depline, se tem sa nu cada din acea dragoste. De aceea, cei dintâi se numesc începatori (arharii) caci nu fac binele pentru Dumnezeu ci pentru frica muncilor, iar cei de-al doilea sunt desavârsiti ca pentru dragostea lui Dumnezeu fac bunatatile si iubind pe Domnul se silesc sa-i placa Lui. Acestia stiu ce este fapta cea buna, au cunoscut cât este de bine a fi împreuna cu Domnul, acestia au ajuns la masura dragostei celei depline ce zice sfântul, dragoste care-i aduce la frica cea deplina, pentru ca unii ca acestia se tem si fac voia lui Dumnezeu nu de teama pedepsei, ci pentru ca au gustat dulceata lui Dumnezeu si s-au alcatuit din dragostea Lui; le este frica sa nu cada cumva dintr-însa si tare se tem sa nu o piarda. Aceasta frica desavârsita ce se naste din dragoste, scoate afara frica cea dintâi. Pentru aceasta zice ca dragostea cea desavârsita scoate afara frica. Însa nu este cu putinta sa ajunga cineva la aceasta frica desavârsita de nu va avea pe cea dintâi. Ca precum zice marele Vasile, în trei chipuri putem sa placem lui Dumnezeu: sau facând voia Lui de frica pedepsei si suntem în starea slugilor; sau savârsind bunatatea pentru plata fagaduintelor si pentru folosul nostru si ne asemanam celor ce slujesc cu simbrie; sau ne sârguim sa facem binele pentru însasi bunatatea si dragostea lui Dumnezeu si atunci suntem în starea fiilor. Ca fiul, daca ajunge la vârsta deplina si la întelegere, face voia parintelui sau nu pentru ca se teme de bataie, nici pentru plata, ci mai vârtos iubindu-l face cu bucurie toata voia parintelui sau si se poarta cu toata cinstea si cuviinta fata de el, fiind încredintat ca toata avutia parinteasca este a lui. Aceasta se învredniceste sa auda si de acum nu mai este sluga ci fiu si mostean lui Dumnezeu prin Hristos. Nu se mai teme de Dumnezeu pentru munci, ci pentru dragoste, precum zicea marele Antonie: „Mie nu-mi mai este frica de Dumnezeu, ci-L iubesc pe El”. si Domnul a zis lui Avraam când voia sa jertfeasca pe fiul sau: Acum am cunoscut ca tu te temi de Dumnezeu, însemnând desavârsita frica ce se face din dragoste. Altfel, cum ar fi zis Dumnezeu lui Avraam: tocmai acum am cunoscut ca te temi, când Avraam nu scârbise pe Dumnezeu mai înainte, ci tot supus a fost si a urmat toate poruncile lui, lasându-si toate ale sale si nemernicind în pamânt strain si intre oameni idolatri si cu totul necunoscatori ai numelui lui Dumnezeu? Însa dupa toate acestea, tocmai când a suferit acea înfricosata ispita a jertfirii fiului sau si a aratat dragoste desavârsita catre Dumnezeu, hotarând sa junghie pe unul nascut, fiul sau Isaac, atunci i-a zis Dumnezeu: acum am cunoscut ca te temi tu de Dumnezeu. Cu adevarat, pentru aceasta desavârsita frica a sfintilor i-a zis pentru ca sfintii nu de frica muncii sau pentru vreo plata faceau voia lui Dumnezeu, ci numai pentru dragostea Lui, temându-se sa nu faca ceva împotriva lui Dumnezeu. Pentru aceea zice, dragostea scoate afara frica. Însa, precum am zis, nu poate câstiga cineva frica cea dintâi, de nu va avea mai înainte frica desavârsirii, dupa cuvântul: începutul întelepciunii este frica de Dumnezeu. si iarasi: începutul si sfârsitul este frica de Dumnezeu. Început fiind frica cea începatoare, de la care se ajunge la frica cea desavârsita a sfintilor. cât pentru noi, frica cea dintâi este cea care ne pazeste de toata rautatea, caci zice: de frica Domnului se departeaza fiecare de rautate. Caci în ce chip sluga întâi de frica începe a sluji, apoi deprinzându-se si multumind pe stapân, îndrazneste a cere si plata, si asa multa vreme sluga multumind pe stapân cu slujba, iar stapânul îndulcind pe sluga cu plata, se alcatuieste între dânsii o dragoste, încât stapânul începe a socoti pe acea sluga buna ca pe un fiu, iar sluga pe stapânul sau ca pe un parinte; asa si noi, întâi începem a ne teme de Dumnezeu pentru muncile viitoare, apoi ne sârguim a-l sluji pentru plata, si ostenindu-ne cu ajutorul lui Dumnezeu vreme îndelungata, si deprinzându-ne a face binele, ajungem a gusta dulceata dragostei Lui, de care apoi nimic nu ne mai poate desparti, precum zice apostolul. Ajungem în starea fiului, iubind fapta buna pentru însasi bunatatea ei si temându-ne sa nu o pierdem pentru ca o iubim. De aceea proorocul aratându-ne deosebirea dintre aceste doua frici zice: veniti fiilor, ascultati-ma pe mine si va voi învata frica Domnului; cine este omul cel ce doreste viata si care iubeste sa vada zile bune? Luati aminte, fratilor la fiecare grai al proorocului, ca sa vedeti câta putere are. Întâi zice: veniti catre mine, chemându-ne la faptele cele bune, apoi adauga: fiilor. Sfintii pe aceia numesc fii, care se întorc prin cuvânt de la faptele cele rele spre cele bune, precum zice si apostolul: fiii mei pentru care sufar durerile nasterii pâna se va închipui Hristos întru voi. Dupa ce ne cheama si ne îndeamna spre aceasta schimbare, zice: frica Domnului va voi învata pe voi. Vedeti îndraznirea sfântului? Noi când vrem sa graim ceva despre vreun bine, totdeauna zicem: poftiti sa vorbim putintel si de frica lui Dumnezeu sau despre alta fapta buna. Iar sfântul nu asa, ci cu îndraznire a zis: veniti, fiilor sa va învat frica lui Dumnezeu. Si adauga: cine este cel ce voieste viata si sa vada zile bune? Apoi, ca si cum ar raspunde cineva ca el voieste sa învete cum sa traiasca si sa vada zile bune, zice: opreste-ti limba de la rau si buzele tale sa nu graiasca viclesug, taind îndata lucrarea rautatii prin frica de Dumnezeu. A opri limba de la rau înseamna a nu mustra pe vecinul tau, nici a-l sminti cu ceva, a-l pagubi sau a-l osândi; iar a nu grai buzele tale minciuna însemneaza a nu mestesugi, nici a vicleni în vreun fel sa înseli pe fratele tau. Apoi zice: fugi de rau si fa bine. Întâi a grait numai de câte un pacat, adica de clevetire, de minciuna, apoi a cuprins toate rautatile, într-un cuvânt zicând: fugi de la rau, adica departeaza-te de la tot lucrul aducator de pacat. Dar nu s-a oprit aici, ci a adaugat: si fa bine. Pentru ca sunt unii care nu fac nici un rau, dar de nu vor face nici un bine, nu-i destul; ca este cineva care nu napastuieste, dar nici milostenie nu face; unul nu pizmuieste, dar nici nu iubeste pe altul. Pentru aceea a zis proorocul: fugi de rau si fa binele, aratându-ne cele trei stari de care am zis: întâi ne învata frica de Dumnezeu, apoi ne porunceste sa ne departam de rau si mai pe urma ne îndeamna sa începem si bunatatea. Ca de nu se va învrednici cineva a se opri de la rau si sa fuga de el, atunci lucreaza binele fireste, povatuindu-se spre savârsirea faptei celei bune. Dupa ce a grait acestea prea bine si dupa rânduiala zice: cauta pacea si o urmeaza pe ea; adica nu numai sa o cauti, ci si cu multa sârguinta alearga sa ajungi la ea. Fiti cu luare aminte la acest cuvânt si vedeti iscusinta sfântului. Când se va învrednici cineva sa fuga de rau si sa faca bine îndata îi vine razboi de la vrajmasul. Deci se sileste, se osteneste, se straduieste nu numai de teama de a nu se întoarce iarasi la rautate, dar ca sa nu piarda plata ce nadajduieste sa ia pentru binele facut. Astfel luptându-se si facând razboi cu vrajmasul, face binele cu mare truda si zdruncinare. Iar când se va învrednici sa se umbreasca de ajutorul lui Dumnezeu si va începe a se deprinde întru obisnuinta binelui, atunci cunoaste odihna, atunci se linisteste, atunci întelege ce este scârba razboiului si bucuria pacii. De aceea o iubeste, se nevoieste si alearga dupa dânsa, ca sa o câstige deplin. Oare cine este mai fericit decât sufletul care se va învrednici sa ajunga la aceasta masura? Acela, precum am zis, ajunge în starea fiului, dupa cum zice adevarul: Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Acel suflet nu face binele pentru altceva, decât numai pentru însasi desfatarea de acest bine. Nimeni altul nu stie câta bucurie are acel suflet, decât numai cel ce a gustat dulceata faptei bune. Atunci acela simte si frica desavârsita, precum am zis mai sus.
Iata ca v-am aratat ce este frica cea deplina a sfintilor si ce este cea începatoare; din ce te izbavesti si unde ajungi prin frica de Dumnezeu. Acum sa vedem din ce vine frica de Dumnezeu si din ce se departeaza.
Parintii au zis ca frica de Dumnezeu se câstiga din aducerea aminte de moarte si de muncile viitoare; din cercetarea în fiecare seara a felului cum ai petrecut ziua, si iarasi dimineata a felului cum ai petrecut noaptea; din neîndraznire si din locuirea împreuna cu un om temator de Dumnezeu, precum se zice ca un frate a întrebat pe un batrân: Ce voi face parinte, ca sa ma tem de Dumnezeu? La care a raspuns batrânul: mergi de locuieste cu un om temator de Dumnezeu si acesta te va învata. Cele împotriva acestora gonesc de la noi frica de Dumnezeu, adica: neaducerea aminte de moarte si munci, neluarea aminte de noi însine, necercetarea felului cum petrecem si trairea fara de grija, locuirea cu oameni fara frica de Dumnezeu si mai vârtos îndraznirea, adica nerusinarea de oameni, care este mai rea decât toate. Aceasta este adevarata pierzare, ca nimic nu goneste mai repede din suflet frica de Dumnezeu ca nerusinarea. De aceea, avva Agaton, când a fost întrebat pentru îndraznire, adica pentru nerusinare, a spus ca se aseamana cu o mare vapaie de foc, care când se aprinde, fug toti de dânsa, fiindca arde si mistuie toate. Auziti fratilor, greutatea patimii, vedeti urgia, vedeti rautatea ei! Si fiind întrebat mai cu dinadinsul avva, de este cu adevarat asa de rea îndraznirea, a raspuns: nu este alta patima mai rea decât nerusinarea, care este maica a tuturor rautatilor. Foarte bine si cu întelepciune a zis: pentru ca daca izgoneste din suflet frica de Dumnezeu care ne departeaza de la rau, e limpede ca unde nu este frica de Dumnezeu, acolo sunt toate patimile. Dumnezeu sa ne izbaveasca de aceasta fiara otravitoare!
Îndraznirea este de multe feluri: prin pipaire, cu cuvântul, cu vederea. Din nerusinare ajungi la vorba desarta, la cuvinte urâte, la desfrânare, îndemnând si pe altii la râs nerusinat. Îndraznire este si de a te apropia de altul fara trebuinta, a-l apuca si a întinde mâna la ceva cu netrebnicie; a împinge pe cineva, a rapi cu sila ceva sau a te uita la altul cu nerusinare. Pe toate acestea le face îndraznirea, care se salasuieste în sufletul lipsit de frica de Dumnezeu, si din ea putin cate putin, ajungi la defaimare. Pentru aceea, Dumnezeu, când a dat poruncile legii a zis: Faceti cucernici pe fiii lui Israil! Pentru ca din neevlavie, din desfrânare si din nerusinare ajungi sa nu cinstesti chiar pe Dumnezeu si sa defaimi poruncile Lui. De aceea, nu este rau mai mare decât îndraznirea, pentru ca ea pierde evlavia, goneste frica de Dumnezeu si naste hula. Având îndraznire unul catre altul, ne desfrânam unul pe altul, nu ne bagam în seama, ne graim de rau si ne ocarâm si de vedem ceva spre care a cauta noua însine nu ne este de folos, alergam îndata si bârfim, îl aruncam si în inima altui frate, stricându-ne nu numai pe noi, ci si pe el smintindu-l, punând în sufletul lui otrava omorâtoare. Având el adesea mintea spre rugaciune sau spre alt lucru bun, mergem si-l tulburam, si nu numai îl zaticnim de la acel bine, ci îl aducem si în ispita. Si nu este lucru mai greu decât acesta, adica, nu numai pe sine a se strica, ci si pe fratele sau.
Sa luam aminte, dar, fratilor! sa fim cu evlavie, sa ne temem de stricaciunea noastra ca si de a fratilor nostri; sa ne cinstim unul pe altul, sârguindu-ne sa nu cautam fara rusine unul în obrazul altuia. Ca si acesta (precum au zis din sfintii cei batrâni) este un chip al îndraznirii. De se va întâmpla sa vezi pe fratele tau pacatuind, nici sa nu-l treci cu vederea tacând si lasându-l sa se piarda, dar nici sa nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare si cu frica de Dumnezeu sa o spui celui ce poate sa-l îndrepteze, sau însusi cu dragoste si cu smerenie sa-i zici: iarta-ma frate, precum vad nu umblam cu buna rânduiala si cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui catre care stii, ca fratele are evlavie; batrânului sau sau egumenului, ca dupa greseala sa-l îndrepteze. Însa cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui – sa faci aceasta – si nu cu ponosire, nu cu graire de rau, nu spre necinste, nu ca sa-l rusinezi, nu ca sa-l osândesti. Nu cumva cu pricina de îndreptare sa ai în inima vreuna din cele de mai sus; ca în adevar îti spun, chiar si duhovnicului tau de vei spune o greseala a fratelui, însa nu cu gând de îndreptare, ci cu defaimare si înfruntare, mozavirie faci si este pacat. Cerceteaza-ti, de aceea, bine inima. si de vezi într-însa vreo miscare de patima, mai bine sa taci si sa nu zici nimic. Iar daca nu ai nici o meteahna asupra fratelui, ci pentru folos vrei sa-i spui (te supara adica cugetul înlauntru) spune cu smerenie egumenului atât cugetul tau cât si greseala fratelui zicând: stiinta mea marturiseste ca pentru îndreptarea fratelui vreau sa-ti spun, dar simt înlauntru un gând amestecat, poate pentru ca am avut odata mânie asupra lui, sau este de la vrajmasul sa ma opreasca, sa nu se faca îndreptare, nu stiu. Iar egumenul îi va spune ca este de trebuinta sa-i spuna sau sa nu-i spuna. sa stii însa si aceasta. Se întâmpla uneori de greseste cineva, nu pentru folosul fratelui si nici pentru stricaciune sau vreo pizma, ci numai din simpla vorba. Iar fratele aflând ca a fost defaimat se scandalizeaza, din aceasta se face scârba si se adauga si alta stricaciune. Asadar, la ce foloseste bârfirea? Caci când va grai cineva pentru folosul fratelui, nu lasa Dumnezeu sa se atâte tulburare sau sminteala, sau sa se pricinuiasca vreo stricaciune.
De aceea, sa ne sârguim fratilor, a ne pazi limba sa nu graiasca ceva rau despre fratele nostru, nici sa-l smintim cu cuvântul, cu chipul sau prin altceva, nici sa nu fim lesne porniti la orice; ba chiar si când se va întâmpla sa auzim pe cineva graind de rau pe fratele nostru, sa nu ne însotim si noi la cuvântul lui, nici sa nu ne unim la grairea de rau, si nici sa nu ne pornim asupra fratelui cu mânie sau cu urâciune. Acestea nu sunt urmari ale celor ce vor sa se mântuiasca, nici ale celor ce se sârguiesc sa-si câstige frica de Dumnezeu. Ci mai vârtos sa ne întâmpinam unii pe altii cu evlavie si smerenie, plecându-ne capetele unul altuia, atât pentru închinaciune cât si pentru smerenie. Ca ni se cuvine nu numai înaintea lui Dumnezeu sa ne smerim, ci si fata de fratele nostru, ceea ce cu lesnire putem face când nu vom fi supusi voii noastre.
Fratilor! De va face cineva vreun bine si va vedea ca fratele sau râvneste fie sa-l faca si el, fie sa se faleasca ca l-a facut, sa nu se îndaratniceasca, ci sa lase pe fratele sau sa-si faca voia sa, si mai mult folos va avea cu aceasta, decât daca el însusi ar face acel bine. Nu stiu ca eu în viata sa fi facut vreodata alt bine decât numai ca am pazit aceasta: totdeauna, în toata viata, si la orice, am dat întâietate fratelui meu, nesocotindu-ma pe mine mai vrednic sau mai de cinste decât el, ci pururea punându-l pe el înaintea mea. În vremea când eram înca la mânastirea avvei Seridon, s-a îmbolnavit sluga batrânului avva, Ioan, care era cu avva Varsanufie si mi-a poruncit egumenul sa slujesc eu batrânului. Cu atâta bucurie am primit porunca, încât sa ma credeti fratilor, ca apropiindu-ma de locuinta batrânului, ma închinam la usa chiliei lui ca înaintea cinstitei Cruci si cu mare osârdie slujeam; ca cine n-ar fi dorit sa slujeasca unui astfel de batrân, care avea si viata sfânta si cuvânt minunat! Si în toate zilele, când îi faceam metanie ca sa iau blagoslovenie sa ma duc, îmi zicea câteva ceva, din patru cuvinte, cum avea obicei de a grai. Si zicea asa: îti spun odata frate (ca asa obisnuia sa graiasca la tot cuvântul: îti spun odata frate): Dumnezeu sa pazeasca dragostea! Ca pazindu-se cineva sa nu sminteasca cu nimic pe fratele sau, câstiga smerenia. În alt rând îmi zicea: odata îti spun frate! Dumnezeu sa pazeasca dragostea! Parintii au zis ca nu putem niciodata sa punem voia noastra înaintea fratelui nostru. Alteori iar zicea: Zicu-ti odata frate! Dumnezeu sa pazeasca dragostea! Fugi de cele omenesti si te mântuieste. Unul altuia purtati greutatile si asa împliniti legea lui Hristos. Asa, întotdeauna, batrânul îmi dadea câte o porunca din cele patru, când ieseam de la dansul, ca o merinde, pe care cu multa luare aminte o pazeam. Si cu toate ca eram legat cu atâta dragoste de acel batrân sfânt si mult mai bucuros de acea slujba, dar când simteam ca vreunul din frati râvneste ca el sa-l slujeasca, mergeam la egumenul si ma rugam zicându-i: cutarui frate se cuvine de vei porunci, parinte sa slujeasca batrânului. Desi nu ma slobozea egumenul si nici batrânul, totusi ma nevoiam pe cât îmi era cu putinta sa fac voia fratelui meu si în cei noua ani cât am stat acolo, nu stiu sa fi grait cuiva de scârba sau de mâhnire. Sa ma credeti si aceasta. Odata a venit dupa mine un frate, înjurându-ma, de la spital pâna la biserica si nicidecum nu i-am raspuns cuvânt. Ba si când a aflat egumenul (nu stiu cine îi va fi spus) si a voit sa-l canoniseasca, am alergat si am cazut la picioarele lui, rugându-l, zicând: nu-l mâhni pentru Domnul, eu am gresit, nu-i vinovat fratele. Un altul, iarasi, fie din îndemnul vrajmasului, fie din prostime (Dumnezeu stie), vreme de un an de zile, în toate noptile îsi facea udul la capatâiul meu, încât ajunsese umezeala pâna la asternut, iar alti frati veneau în toate zilele de-si scuturau rogojinele de plosniti înaintea chiliei mele. Si atât de multe intrau în chilia mea, ca nici vremea nu-mi ajungea sa le omor de multime, iar când mergeam sa ma culc, toate se adunau pe mine. De osteneala multa, adormeam si nu le simteam, numai când ma sculam gaseam tot trupul vargat de mâncarimea lor. Insa niciodata nu am zis cuiva pentru aceasta: frate, pentru ce faci asa? Nici nu stiu sa fi grait vreodinioara cuvânt ca sa smintesc sau sa întristez pe cineva dintre frati.
De aceea, învatati-va si voi iubitilor, sa purtati greutatea unul altuia, învatati-va sa va rusinati unul de altul. Iar daca cineva dintre voi se va întâmpla a auzi cuvânt care sa nu-i placa sau de va suferi vreo împotrivire de la cineva, sa nu se mânie îndata, nici sa se tulbure sau sa se scârbeasca, ca sa nu-si piarda osteneala si folosul, avându-si inima tulburata si neînstare a suferi putina ispita. Unul ca acela se aseamana pepenului galben care, fiind atins de câte un mic ghimpe, îndata face rana mare si putrezeste. Ci mai vârtos sa aveti inima treaza, inima viteaza, cuget întarit spre rabdare, ca sa puteti birui cele ce vi se pot întâmpla si peste toate sa va iubiti unul pe altul. De va avea cineva ascultarea sa sau se va trimite în ajutorul altui frate, al gradinarului, chelarului sau bucatarului sau oricarui frate, sa se nevoiasca a savârsi porunca, pazindu-si nesmintita asezarea sa; nici spre mânie pornindu-se, nici spre pofta alunecând, nici alta voie a sa urmând; sa nu cugete în inima lui cu îndreptare de prigonire nici cârtire împotriva poruncii staretului, ci ori mica ori mare, ascultarea ce i se va da sa nu o defaime, nici sa nu se leneveasca a o împlini, ca neascultare face si nu este buna nebagarea de seama, dar nici vremea pravilii sale sa nu se stirbeasca; ca nu voim ca cineva, lasându-si pravila sa faca rucodelie. La orice slujba va aflati, oricât de mare folos ar avea, nu voim nicidecum sa faceti ceva cu gâlceava sau cu tulburare. Sa stiti ca tot lucrul ce-l faceti, fie mare ori mic, face abia a opta parte din paza nesmintelii voastre. Iar de se va întâmpla ca pentru aceasta sa ramâna ascultarea jos, fiindca mai mare porunca savârsiti pazindu-va de netulburare, acea jumatate din patru (acea optime adica) care numai s-a început cu pace, se socoteste drept opt (adica un întreg de opt ori mai mult), pentru ca v-ati oprit tot cu pace, asa de mare pret are netulburarea. Deci când lucrati, de voiti a sfârsi lucrul deplin, sa va nevoiti a urma si porunca pazei voastre, împlinind si ascultarea, care este, precum am zis, a opta parte. Iar de cunoasteti ca negresit se întâmpla sminteala din aceasta slujba si pricepeti ca sau voi însiva va stricati, sau pe altul puteti sminti cu prigonirea acelei ascultari, mai bine sa lipseasca. Ca nu e bine a pierde cineva jumatatea partii a patra ca sa câstige pe cea de-a opta. (Poate asa: e mai bine a pierde cineva jumatatea partii a patra – optimea adica – ca sa câstige pe cea de opt ori mai mare). Iar de va face cineva aceasta, unul ca acela nu face slujba sa dupa Dumnezeu, ci sau din trufie, sau pentru placerea oamenilor; se strica si pe sine si sminteste si pe fratele sau. Poate sa-l laude oamenii zicând ca nimeni n-a putut sa-l clinteasca din treaba sa, dar adevar zic voua, unul ca acesta mai mult se pagubeste, decât se foloseste. Vai de acest fel de vitejie! Aceasta, fratilor nu este biruinta, ci paguba; ca e mare pierzare a prigoni si sminti pe fratele sau numai ca sa ispraveasca lucrul slujbei sale; aceasta pagubeste si al optulea si nu se foloseste nici de jumatatea a patra. A ramâne neispravita treaba e o mica paguba, dar a-l sâcâi si a-l mâhni pe fratele tau, macar pentru orice pricina ar fi, ori pentru slujba, ori pentru hrana, mare paguba faci, caci iesi din porunca lui Dumnezeu, aceasta va sa zica al optulea si jumatate a partii din patru. De aceea, iata va spun, chiar eu de voi trimite pe cineva la vreo slujba si va vedea ca se face tulburare sau ca se pricinuieste vreo sminteala, mai bine sa lase ascultarea si sa se lipseasca de slujba, decât sa se pricinuiasca vatamare, fie luisi sau fratelui sau. Altfel, precum am zis, mult va pagubiti, aceasta e adevarata pierzare.
Vi le spun acestea nu ca sa gasiti pricina de sfiala si lenevire, sa parasiti ascultarea si sa lasati lucrurile sa se strice, calcându-va însasi constiinta voastra, numai pentru ca sa fiti fara de grija; nici iarasi vi le graiesc pentru ca sa cadeti în osânda neascultarii si sa începeti a zice fiecare din voi: eu nu pot face aceasta, ca ma smintesc. Caci cu acest cuvânt de pricina, nu veti face nici o ascultare, nici nu veti putea împlini vreo porunca a lui Dumnezeu; ci mai vârtos sa va sârguiti si sa depuneti toata silinta ca sa faceti orice ascultare, îngradindu-va între voi cu dragoste, plecându-va unul altuia, cinstind si smerindu-va unul altuia, ca nimic nu este mai tare ca smerenia. Iar de va vedea cineva pe fratele sau mâhnit, sau însusi se va simti tulburat, atunci sa ramâna jos acea slujba care aduce poticnire. De asemenea, va zic sa va smeriti unul altuia, nelasând sa ajunga lucrul la mai mare vatamare, ca mai bine este, precum am zis de mai multe ori, sa nu se faca slujba precum voiti, ci dupa întâmplarea trebuintei, decât sa va tulburati pe voi si pe fratele vostru, unul pe altul sa va smintiti si sa va pagubiti mult pentru putin, din neîntelegere de cuvinte. Caci, cu gâlcevirea se pagubeste omul dintr-amândoua partile si nimic nu câstiga. Toate lucrurile sa le facem ca sa ne folosim. Dar ce folos putem câstiga de nu ne vom smeri unul altuia, ba dimpotriva ne vom si tulbura si sminti unul pe altul? Nu stiti ce zic batrânii ca de la vecin este si viata si moartea?
Acestea se cuvine, fratilor sa le socotiti pururi între voi si sa va aduceti aminte de cuvintele sfintilor batrâni. Sa va nevoiti cu dragoste si cu frica de Dumnezeu, ca sa urmati folosul si al vostru si al fratilor vostri. Astfel va veti putea folosi de toate câte vi se vor întâmpla si veti spori cu ajutorul iubitorului de oameni Dumnezeu, care sa va daruiasca frica Lui, caci zice: de Dumnezeu sa-ti fie frica si poruncile Lui sa le pazesti, pe care, amândoua, tot omul dator este sa le faca; carui Dumnezeu milostiv se cuvine toata slava si închinaciunea în veci.
Amin!
