|
|
Multe feluri de învataturi catre ucenicii sai, când s-a osebit de mânastirea sa, dupa savârsirea avvei Varsanufie.
CUVÂNTUL 5
Înteleptul Solomon zice la paremii: Cei lipsiti de povatuitori cad ca frunzele, iar mântuirea se savârseste cu multa povata. Vedeti fratilor, puterea cuvântului? Vedeti ce ne învata dumnezeiasca Scriptura? Ne sfatuieste sa nu nadajduim in noi însine, nici sa nu ne socotim întelepti, sa nu credem ca ne putem chivernisi fara ajutor; ca dupa Dumnezeu, negresit avem trebuinta de povatuitor, care sa ne poarte de grija si sa ne chiverniseasca. Nu sunt mai ticalosi, nici mai lesne porniti spre cadere decât aceia care nu au pe nimeni ca sa-i povatuiasca pe calea lui Dumnezeu; de aceea cei lipsiti de chivernisitori cad ca frunzele. La început, frunza este verde si frumoasa, apoi se usuca putin câte putin si cade si este calcata de picioarele oamenilor. Asa este si omul care nu este povatuit de cineva. La început are râvna spre post si priveghere, spre sihastrie si spre alte bunatati, apoi, putin câte putin, potolindu-se acea caldura si neavând pe cineva ca sa-l sfatuiasca, sa-i atâte fierbinteala, pe neobservate se stinge de tot si din râvna cazând în trândavie se face rob vrajmasilor sai, care-si bat joc de dânsul dupa cum le este voia. Iar pentru cei ce au la cine nazui ca sa-si spuna gândurile, sa-si marturiseasca faptele, sa-si arate toate lucrurile si sa primeasca sfatuire, zice: Mântuirea se savârseste cu mult sfat. Nu zice sa se sfatuiasca cu multi, ci ca la toate lucrurile se cade sa se sfatuiasca. Însa de la început se ia sfat, în care are credinta si încredere. Sa nu spuna numai unele, iar pe altele sa le tainuiasca, ci pe toate sa le marturiseasca si pentru toate sa se sfatuiasca. Unora ca acestora, mântuirea se savârseste întru mare sfat. De nu va va spune cineva toate gândurile sale si mai ales de nu va descoperi deprinderea cea rea si strâmba sa alcatuire, diavolul, aflând într-însul vreo voie ascunsa, vreun dreptar de viata de sine izvodit, unindu-se cu acesta, îl strica desavârsit. Caci diavolul când vede pe cineva, ca de sine nu voieste sa pacatuiasca, nici nu are pornire fireasca sa creada ca face vreun rau, ca la acea pornire sa adauge si el îndemn spre pacat, nici el nu-l supara sau sileste catre cele ce omul nu are pornire. Nu-i zice adica, du-te de curveste, nici mergi de fura, daca pricepe ca omul nu vrea si nu primeste sa le faca; ca nu-si bate capul diavolul sa ne indemne spre cele ce nu vrem. Dar daca afla vreo voie de a noastra, înclinata spre pacat, sau vreo rânduiala de sine întru noi, cu aceasta ne strica, gasind cale usoara. De aceea se zice: Vicleanul atunci face rau, când se va alcatui cu îndreptarea noastra. Diavolul este viclean si atunci face rau când se uneste cu îndreptarea noastra; fiindca atunci sporeste mai mult, atunci mai rau strica, atunci lucreaza cu mai multa prisosire. Fiindca de suntem stapâniti de voia noastra si urmam îndreptarilor noastre, si raul pe care-l facem îl socotim drept lucru bun. Astfel, ne primejduim, fara sa ne dam seama ca ne stricam, pentru ca nu pricepem nici voia lui Dumnezeu si nici nu voim a cerceta sa o aflam, deoarece ne încredem în noi însine si urmam voii noastre. De aceea, zicea parintele Pimen, ca voia noastra este zid de arama între noi si Dumnezeu. Pricepeti puterea cuvântului? Si iarasi a adaugat: Voia noastra este o piatra ce se împotriveste voii lui Dumnezeu. De se va lepada omul de aceasta voie, poate zice si el: întru Dumnezeul meu voi trece peste zid. Dumnezeul meu, fara prihana e calea ta! Foarte minunat a zis! Caci daca am trecut peste acel zid de arama al voii noastre, precum a zis sfântul Pimen, atunci vedem ca nu are prihana calea lui Dumnezeu. Apoi batrânul zice si pentru îndreptare: Când se va uni îndreptarea cu voia noastra, atunci omul se îndaratniceste cu totul. O, ce minunata alcatuire au cuvintele sfintilor! Moarte vadita este însotirea voii cu îndreptarea, mare primejdie, mare cutremur! Acel ticalos piere desavârsit! Caci cine îl poate face sa creada ca un altul stie mai bine folosul sau? Atunci cu totul se robeste si urmeaza gândului sau si asa diavolul îl surpa. De aceea, zice ca vicleanul arunci face rau, când se alcatuieste cu îndreptarea noastra. Diavolul uraste glasul sfatuirii. Nu numai sfatul îl uraste dar nici însusi glasul sfatuirii nu-l poate suferi. Chiar înainte de a începe a face ceva din lucrul întrebat, chiar înainte de a vedea vrajmasul de pazesti sau nu ceea ce ai auzit, uraste însasi întrebarea ce o faci pentru folosul tau. De ce oare nu sufera nici sunetul întrebarii? Fiindca stie ca prin întrebare si prin cercetare se vadesc mestesugirile lui; de aceea se întristeaza mai mult decât orice când i se descopera vicleniile, pentru ca nu mai poate sa însele dupa cum pofteste, fiindca cu întrebarea se îndrepteaza sufletul. Marturisindu-ti adesea toate gândurile, afli de la cel mai iscusit care stie: aceasta s-o faci, iar aceasta nu; aceasta este rea, iar aceasta este buna; aceasta este îndreptare, iar aceea voie. Auzi de asemenea: acum nu e vreme pentru cutare lucru; alta data: acum e vreme potrivita. Iar diavolul nu gaseste vreme sa te strice sau sa te prinda în cursa, caci te vede pururi povatuit de altul, fiind din toate partile întarit. Asa se savârseste, precum am zis, mântuirea, cu mare sfat. Pe cât de mult vicleanul nu voieste si uraste sfatul, pentru ca pofteste sa faca rau, pe atât se bucura de cei ce n-au povatuire. Pentru ce? Pentru ca asemenea frunzelor cad. Vicleanul iubea pe acel frate despre care zicea parintele Macarie: Am un frate, care când ma vede, se întoarce ca un vârtej. Pe unii ca acestia îi iubeste, de unii ca acestia se bucura totdeauna, care nu au nici un povatuitor, care nu întreaba pe cel ce poate dupa Dumnezeu sa le ajute si sa-i îndrepteze. Dar oare diavolul acela pe care l-a vazut sfântul ca purta cu el în tigvulite, tot felul de ierburi, nu cerca si pe ceilalti frati? Nu putea sa însele pe altii, ca fiecare dintre ei, cunoscând viclesugul lui, alerga la duhovnic si-si marturisea cugetele si afla ajutor in vremea ispitei. Pentru aceea nu putea sa-i biruiasca. Numai pe cel ticalos, pe care îl gasea urmând voii lui si gol de sfatuire – pentru ca de la nimeni nu vrea sa ceara ajutor – îl batjocorea si se întorcea diavolul de la dânsul multumit, blestemând pe ceilalti. Dupa ce a spus sfântului Macarie aceasta, si cercetând sfântul, a aflat numele fratelui, a alergat la el si a aflat ca acesta era pricina pierzarii lui, ca nu voia sa se spovedeasca. Nu avea obiceiul sa-si spuna cugetele lui, de aceea se întorcea ca un vârtej pentru ca vrajmasul îl întorcea ori unde voia. Întrebându-l sfântul batrân: Cum petreci frate? i-a raspuns: bine parinte, cu rugaciunile tale. Si iarasi zicându-i batrânul: nu te supara gândurile? A raspuns: pâna acum, sunt bine! Si nu voia sa marturiseasca, pâna ce sfântul pe ocolite l-a facut sa-si spuna gândurile si asa graindu-i cuvântul lui Dumnezeu, l-a îndreptat. Venind iarasi diavolul dupa obicei, vrând sa-l cerceteze, s-a rusinat ca l-a gasit întarit, l-a aflat îndreptat, nemaiprimind înselaciune. Întorcându-se fara nici o isprava, si înfruntat, s-a întâlnit iara sfântul cu dânsul si l-a întrebat: cum se afla fratele acela, prietenul tau? Iar diavolul, nu l-a mai numit prieten ci vrajmas si-l blestema zicând ca si acesta s-a îndaratnicit si nu-l mai asculta, ba chiar s-a facut mai salbatic decât ceilalti.
Pricepeti acum pentru ce uraste vrajmasul sunetul îndreptarii? Pentru ca pururea se sileste spre pierzarea noastra. Vazut-ati pentru ce iubeste pe cei ce urmeaza voii lui? Pentru ca se supun diavolului si singuri se dau robi lui. Nu cunosc la calugar cadere din altceva, fara numai din crezamântul inimii sale. Unii zic ca dintr-aceasta cad, altii din alta pricina. Însa eu, precum am zis, alta cadere nu stiu sa fie la cineva fara numai din pricina sfaturilor inimii sale. Ca nu este alta greseala mai rea decât aceasta. De care m-a ferit Dumnezeu, ca totdeauna m-am temut de aceasta primejdie. Vazut-ai pe cineva ca a cazut? Sa stii ca a crezut cugetelor sale. Nu este alt lucru mai greu, nu este altceva mai rau, decât a crede gândurilor sale.
Când eram în obste, spuneam toate gândurile mele batrânului parinte Ioan, ca in viata mea, precum am zis, nu voiam sa fac ceva fara voia lui. si de multe ori îmi zicea gândul: cutare lucru o sa-ti zica batrânul, pentru ce sa-l mai superi? Dar eu ziceam cugetului meu: Anatema tie si învataturii tale si mintii tale si întelepciunii tale, ca orice stii, de la dracul este. si asa mergeam de întrebam pe batrân. Uneori se întâmpla de-mi zicea acelasi cuvânt ce-mi spusese gândul: De aceea ma tulbura cugetul, zicându-mi: iata ca s-a întâmplat ce ti-am spus, pentru ce ai mai suparat pe batrân? Iar eu îi raspundeam gândului: acum este bine, acum este din Duhul Sfânt, iar a ta socoteala este rea, este de la diavolul si de la starea cea patimasa. Astfel, niciodata nu ma încredeam gândurilor mele, fara întrebare. si credeti-ma, fratilor, ca eram la mare odihna si la multa negrijire, cum v-am mai spus si altadata. Fiindca auzeam ca, cu multe scârbe trebuie sa intre cineva întru împaratia cerurilor, iar eu ma vedeam ca nu am nici o scârba si ma temeam si eram la mare banuiala, nestiind pricina acestei odihne, pâna ce mi-a spus batrânul sa nu ma întristez ca tot cel ce se da pe sine în ascultarea parintilor are acest fel de odihna si este fara de grija
Deci nevoiti-va si voi, fratilor ca sa întrebati, si nu va nadajduiti spre stiinta voastra, pricepeti ce fel de negrijire are lucrul, ce bucurie, ce odihna.
De vreme ce v-am spus ca niciodata nu m-am scârbit, sa va spun si aceasta ce mi s-a întâmplat, tot pe când eram în obste.
Odata, mi-a venit atâta întristare si atâta scârba, ca m-am înspaimântat si eram întru atâta truda si mâhnire, încât credeam ca voi pieri. Întristarea aceasta îmi venise din ispita diavolului. Aceasta bântuiala e foarte grea, întunecata si fara mângâiere. Din nici o parte nu are odihna, ci din toate partile nevoie si strâmtorare. Curând însa, se risipeste, ca vine darul lui Dumnezeu în suflet si-l mângâie, ca de n-ar sosi darul lui Dumnezeu degraba, nimeni n-ar putea suferi aceasta scârba.
Deci, fiind precum am zis, în acest fel de ispita si la atâta strâmtorare, într-una din zile, pe când stateam în curtea manastirii, având mare greutate si ma rugam lui Dumnezeu, uitându-ma spre Biserica, vad înauntru un barbat în chip de arhiereu ca purta omofor si a intrat in sfântul altar. Eu, care niciodata nu ma apropiam de om strain, fara de mare trebuinta sau porunca, acum, ca si cum m-ar fi împins cineva, am mers dupa dânsul. El, dupa ce a intrat înauntrul altarului, a stat ca un ceas, tinând mâinile ridicate la cer, iar eu eram înapoia lui, rugându-ma cu multa frica, fiind cuprins de mare cutremur la vederea lui. Dupa ce a încetat de la rugaciune, s-a întors si venea catre mine. si cu cât se apropia, simteam ca se ridica de la mine întristarea si frica. Dupa ce s-a apropiat si a stat înaintea mea, a întins mâna sa spre pieptul meu si a grait acestea: Asteptând am asteptat pe Domnul si m-a ascultat pe mine; a auzit rugaciunea mea si m-a scos din groapa ticalosiei si din tina noroiului; a pus pe piatra picioarele mele si a îndreptat pasii mei si a bagat în gura mea cântare noua, lauda Dumnezeului nostru. Toate aceste stihuri zicându-le de trei ori, ma batea pe piept. Apoi a iesit afara. Si îndata s-a facut în inima mea lumina dulce, bucurie, mângâiere si mare veselie, si m-am aflat cu totul schimbat din întristarea ce-o aveam. Dupa ce a iesit, eu alergam dupa dânsul vrând sa-l întâlnesc, dar nu l-am mai putut ajunge, caci se facuse nevazut. Din acel ceas, din mila lui Dumnezeu, nu stiu sa ma mai fi ispitit nici de întristare, nici de frica, ci m-a acoperit Dumnezeu pâna acum prin rugaciunile acelor sfinti batrâni.
V-am povestit acestea, fratilor, vrând sa va arat câta odihna si negrijire are cel ce nu se încrede în sine; cu câta întemeiere si adeverire traieste cel ce nu nadajduieste în mintea sa si nici nu crede gândului sau, ci spre Dumnezeu arunca nadejdea sa si spre cei ce pot, dupa Dumnezeu, sa-l povatuiasca.
Deci, fratilor, învatati-va si voi sa întrebati si sa cereti sfat; sa nu nadajduiti în voi însiva, nici sa credeti ceea ce va zice cugetul vostru, ca foarte buna este întrebarea. Întrebarea este smerenie, este bucurie. Sa nu se trudeasca cineva astfel în zadar, ca nu se va putea mântui într-alt chip, decât numai asa.
Poate va zice cineva, ca de nu va avea pe cine sa întrebe ce sa faca? Adevarul va zic, de va vrea cineva din toata inima sa faca voia lui Dumnezeu, nu-l va parasi Dumnezeu, ci pururea îl va povatui dupa vrerea sa. Iar de nu va vrea sa faca voia lui Dumnezeu, iar va zic adevarul, ca si la prooroc de va merge, dupa inima lui cea razvratita, va primi raspuns de la prooroc precum zice Scriptura: de va gresi, prooroc graind, eu am ratacit pe proorocul, zice Domnul.
Drept aceea, avem datoria sa ne întoarcem cu toata puterea noastra spre voia lui Dumnezeu si sa nu credem inimii noastre, ci chiar de va fi vreun lucru bun, pâna nu vom auzi de la vreun sfânt ca bun este acel lucru, sa nu ne încredem în noi însine ca bine am facut si cum ca, cu cuviinta este sa se faca. Înca si dupa ce ne vom sârgui dupa puterea noastra, se cade iarasi sa ne spovedim în ce chip am facut, pentru ca sa ne încredintam de l-am facut bine si iarasi atunci înca sa nu fim fara de grija, ci sa asteptam si judecata lui Dumnezeu, precum se spune despre sfintitul parintele Agaton, ca a raspuns când a fost întrebat: si tie îti este frica parinte? Stiu ca m-am silit din toata puterea sa fac voia lui Dumnezeu, dar nu stiu daca a placut sau nu lui Dumnezeu fapta mea; ca alta este judecata lui Dumnezeu si alta a oamenilor.
Domnul Dumnezeu sa ne acopere de primejdia celor ce fac voia lor si sa ne învredniceasca sa tinem calea parintilor nostri. Ca lui se cuvine slava, cinstea si închinaciunea, în veci,
Amin!
